Una dintre cele mai dificile, dar și contestate politici ale UE este politica de coeziune. Dificilă pentru că este relativ nouă și a necesitat dezvoltarea unor noi instrumente și mecanisme pentru implementare, și contestată pentru că contravine modelului tradițional și naționalist de gândire care a fost cultivat și antrenat în Europa de-a lungul a mii de ani.
La baza sa, însă, politica de coeziune este una unitară și egalitară care promovează dezvoltarea în toate zonele din UE, distribuția resurselor cu scopul dezvoltării întregului sistem economic și social european și, nu în ultimul rând, ca un instrument ce acționează preventiv împotriva factorilor de criză. În această idee, politica de coeziune încurajează dezvoltarea tuturor regiunilor din UE, astfel încât, în momentele de criză, sistemul să nu fie ușor afectat.
Despre ce este Politica de Coeziune?
Bazele politicii de coeziune au fost puse încă din 1957, la semnarea Tratatului de la Roma, când au fost instituite Fondul Social European (FSE) și Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA). Însă, ideologic vorbind, la înființarea CEE, unul dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene, Robert Schumann, sublinia importanța solidarității în Comunitățile Europene, ca principiu de lucru. Această idee a fost menținută pe parcurs, odată cu aderarea altor state la Comunitățile Europene și ulterior la UE, mai ales când s-au observat discrepanțele mari în dezvoltarea statelor, și mai ales la apariția termenului de „Europa cu mai multe viteze”.
In un articol despre politica de coeziune, Dirk Ahner, Director General al DG REGIO la Comisia Europeana, spunea urmatoarele:
„Politica de coeziune este o politică de dezvoltare care vizează îmbunătățirea condițiilor pentru creșterea durabilă și locuri de muncă, bunăstare și calitate a mediu în regiunile UE și la consolidarea integrării economiilor regionale. Procedând astfel, permite tuturor cetățenilor UE, oriunde locuiesc, să contribuie și să beneficieze din proiectul politic comun al unui spatiu european cu grad ridicat de dezvoltare, coeziune si solidaritate.”
Baza legală a politicii de coeziune ține de Articolele 174-178 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Conform Parlamentului European, obiectivele politicii de coeziune vizează consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale ale UE. În acest sens, Uniunea își dedică o proporție semnificativă din activitățile și bugetul său pentru reducerea disparităților dintre regiuni, cu referire în special la zonele rurale, zonele afectate de tranziție industrială și regiunile care suferă de handicapuri naturale sau demografice severe și permanente.
Evoluția politicii de coeziune
Asa cum arata Curtea Europeana de Conturi, care se ocupa de monitorizarea felului in care este cheltuit bugetul UE, si Comisia Europeana, organul executiv al Uniunii, politica de coeziune a trecut prin câteva valuri de schimbare și reinventare ca să ajungă să fie ceea ce este astăzi.
1957 – Politica de coeziune ia naștere la Tratatele de la Roma, și anume în Tratatul de înființare a Comunității Economice Europene (CEE).
1968 – A fost creată Direcția Generală Politică Regională a Comisiei Europene, responsabila de formularea unor masuri de asistenta si suport a regiunilor pentru a sprijini dezvoltarea economică, prin ajutoare oferite fermierilor și întreprinderilor mici, prin îmbunătățirea oportunităților de educație, combaterea sărăciei și promovarea dezvoltării durabile.
1975 – A fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, care are drept scop consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale în Uniunea Europeană. Fondul face acest lucru prin corectarea dezechilibrelor dintre regiuni.
1988 – pentru a se adapta la noilor membri (Greciei (1981), Spaniei și Portugaliei (1986)), Fondurile Structurale au fost integrate într-o politică de coeziune, ce urmau să fie utilizate în baza următoarelor conditii de distribuție: concentrarea se va face pe regiunile cele mai sărace și mai înapoiate, se încurajează programarea multianuală, investițiile se vor face în baza unei orientări strategice, iar acordarea fondurilor se face doar dacă partenerii regionali și locali sunt implicați.
1992 (’93) – Marile schimbări au loc la Tratatul de la Maastricht, care introduce Fondul de Coeziune, principiul subsidiarității și înființează Comitetul Regiunilor.
1994-1999 – resursele pentru fondurile structurale și de coeziune au fost dublate, ajungând la o treime din bugetul UE.
2000-2004 – instrumentele de preaderare au pus la dispoziție finanțare și know-how țărilor care așteaptă să adere la UE. Acest lucru a ușurat adaptarea noilor membri la stilul european de viață și a redus diferențele de dezvoltare dintre statele membre ale UE în momentul în care un stat aderă.
În 2007, politica de coeziune a fost aliniată cu obiectivele Uniunii Europene. În această direcție, unele reguli și proceduri au fost simplificate, iar altele noi au fost inițiate pentru creșterea transparenței, monitorizarea și evaluarea cheltuirii fondurilor. Nu în ultimul rând, s-a pus un accent mai serios pe conformarea financiară, efectuându-se mai multe controale și audituri.
2014 – Strategia Europa 2020 a fost înființată, punând accent pe performanțele politicii și efectele pe care le produce, respectiv alinierea efectelor politicii cu obiectivele acesteia.
În 2021, bugetul UE pentru politica de coeziune a fost redus, însă a fost completat prin creșterea gradului de conexiune dintre politicile UE și, mai ales, prin fondurile politicii de dezvoltare regională.
Concluzii:
Politica de coeziune a Uniunii Europene este esențială pentru a menține și a întări în gândirea europenilor spiritul de unitate, facilitând înrădăcinarea solidarității în rândul acestora. Această politică este vitală nu doar pentru reducerea disparităților economice și sociale dintre regiuni, ci și pentru a pregăti statele membre să facă față împreună crizelor economice și sociale.
Într-o Europă diversă, unde nevoile de moment pot adesea umbri perspectiva pe termen lung, politica de coeziune reușește să îndrepte atenția către importanța colaborării și susținerii reciproce. Astfel, ea devine un pilon fundamental pentru stabilitatea și dezvoltarea sustenabilă a întregii Uniuni Europene.